Miza prezentării mele este aceea de a-l exonera pe Foucault de acuzațiile de a fi fost un relativist iresponsabil și un precursor al erei post-adevărului, prin evidențierea fazelor succesive pe care le-a presupus problematizarea noţiunii de adevăr în gândirea lui Foucault. Altfel spus, dincolo de afirmația nietzscheană conform căreia adevărul are propria sa istorie, există o istorie a problemei adevărului la Foucault.
Discursul Filosofic, manuscris inedit publicat recent, datând din 1966, începe prin contrastarea a două sensuri ale adevărului: dezvăluire și manifestare. O altă opoziție structurală se află în centrul prelegerilor din 1970 de la Collège de France: volonté de savoir (voință de a cunoaște) vs. désir de connaissance (dorință de cunoaștere), prima fiind legată de ceea ce gânditorul francez va denumi, mai târziu, „regim de adevăr”. În prelegerile din 1974 Puterea Psihiatrică, Foucault reconsideră parțial problema, inspirându-se din consideraţiile lui M. Detienne cu privire la „stăpânitorii de adevăr în Grecia Arhaică” și contrastând adevărul-demonstraţie cu adevărul-eveniment. Aceeaşi opoziție va reapărea în prelegerile din 1982 Hermenenutica subiectului ca distincția dintre „cunoaștere” și „spiritualitate”. La origine, adevărul-demonstraţie nu ar fi el însuşi altceva decât un „ritual”, un moment sau o formă a adevărului înţeles ca eveniment, însă o formă care devine dominantă în lumea occidentală, instituindu-se în miezul proiectului cunoaşterii prin negarea existenței altor forme sau sensuri legitime ale adevărului. O altă „paranteză” critică apare în prelegerile din 1981 Subiectivitate şi adevăr, unde Foucault vorbeşte despre „suplimentul” de adevăr al discursului în raport cu realitatea și respinge aşa-numita „eschivă logicistă”, afirmând că „realitatea nu conține în sine rațiunea de a fi a discursului”. Ultimii ani ai lui Foucault, în special prelegerile din 1983 și 1984, aduc o turnură decisivă în problematizarea adevărului. În aceste cursuri finale, el vorbeşte despre nevoia de a lua în considerare o aşa-numită dramatică a discursului adevărat, menită a completa pragmatica austiniană a discursului: miza acestei „dramatici” ar fi aceea de a arăta „cum evenimentul însuşi al enunțării poate modifica ființa enunţătorului”. Tocmai această dimensiune politică, dar și etică a adevărului este cea care l-a interesat cel mai mult pe Foucault. Vorbim despre adevăr ca „aleturgie” și parrêsia: o „producție a adevărului” care ne permite să înţelegem cât de relativist sau de sceptic a fost, în realitate, Foucault și, de asemenea, să îl reevaluăm ca pe un filosof pragmatist de un soi aparte, deosebindu-se de Rorty în câteva puncte cruciale.

Back to category overview   Back to news overview